Când compania în care lucra s-a închis peste noapte, colegii au ieșit din sală șocați. Coca a ieșit zâmbind. A refuzat două oferte sigure și și-a investit anii și economiile ca să învețe ce se află, de fapt, în spatele farfuriei. Titlul pe care ea însăși l-ar da poveștii ei: Grădinarul furtunilor.
Descrie ce faci în maximum trei propoziții, nu titlul tău oficial, ci impactul real pe care îl ai în viața oamenilor cu care lucrezi.
Îi însoțesc pe oameni până în momentul în care încetează să se mai învinovățească și încep să înțeleagă ce se află în spatele alegerilor lor. Descoperind legătura dintre stres, emoții și comportamentele alimentare, schimbarea devine firească, nu o luptă continuă cu ei înșiși. Metaforic vorbind, mă văd ca un catalizator: nu schimb oamenii în locul lor, ci creez contextul în care își descoperă resursele și curajul de a deveni cine pot fi.
Ce ar surprinde pe majoritatea oamenilor dacă ar afla despre tine?
Probabil că oamenii își imaginează că sunt foarte disciplinată. În realitate, încă mă surprind muncind prea mult, am aproape întotdeauna un desert făcut de mine în casă și cred că o seară petrecută pe canapea, cu un pahar de vin și o carte bună, poate fi uneori cea mai sănătoasă alegere. Nu cred în perfecțiune și nici nu încerc să o vând sau să o obțin. Cred în echilibru și în bucuria autentică, fără vinovăție sau teamă.
„Și încă ceva: dansez singură prin casă, imaginându-mi că sunt în sala de bal a unui palat. Doar că muzica nu e vals, e de cele mai multe ori heavy metal. Athos, câinele meu, se uită la mine complet derutat, apoi începe să alerge prin casă. Uneori ajunge în brațele mele și ne învârtim împreună.”
De ce: desertul și vinul sunt simpatice, dar balul pe heavy metal cu Athos e răspunsul cu adevărat surprinzător. E imaginea care te face de neuitat în carte și care umanizează perfect un specialist în psihonutriție: bucuria autentică despre care vorbești, demonstrată, nu declarată.
A existat un moment specific, o zi, o conversație, un număr din cont, când ai știut că nu mai poți face altceva. Ce s-a întâmplat?
Privind în urmă, îmi dau seama că răspunsul fusese acolo dintotdeauna. În adolescență, nașa și mătușa mea îmi spuneau adesea că știu să ascult și să pun întrebări „ca un om mare”. Nu am înțeles atunci cât de mult aveau să mă însoțească acele cuvinte.
Momentul în care am știut că nu mai pot face altceva a venit în 2015. Compania în care lucram s-a închis peste noapte. Ne-au chemat la București, la Marriott, unde am aflat că firma se închidea și că eram disponibilizați. În timp ce mulți colegi au plecat șocați, eu am ieșit din sală zâmbind. Pentru mine, vestea aceea a fost ca o gură de oxigen. La scurt timp am început formarea în coaching și chiar în prima zi, în timp ce exersam ascultarea, mi-am amintit vorbele nașei mele. Atunci am înțeles că nu începeam un drum nou, ci mă întorceam la ceva ce fusese în mine dintotdeauna. Să ascult. Să pun întrebări. Să fiu prezentă pentru oameni.
Descrie un moment concret în care ai ales să continui, deși totul în jurul tău îți spunea să te oprești sau să aștepți. Ce s-a întâmplat după?
După disponibilizare, aproape toată lumea îmi spunea să-mi caut un alt post în industria farmaceutică. La scurt timp am primit chiar două oferte foarte bune. Aveam experiență, rezultate și toate motivele să aleg drumul sigur.
Am ales însă altceva. Mi-am investit timpul, economiile și câțiva ani buni în formarea mea ca psiholog, coach și specialist în psihonutriție, fără să știu dacă voi avea vreodată suficienți clienți încât să-mi recuperez investiția. Au fost ani în care am învățat mai mult decât am câștigat, dar și ani în care am simțit că sunt exact acolo unde trebuia să fiu.
Privind în urmă, nu aș schimba nimic. Uneori, cel mai mare risc nu este să alegi un drum nou, ci să rămâi pe unul care nu te mai reprezintă.
Ce anume te-a costat cel mai mult să spui sau să faci public? Și, privind în urmă, a meritat?
Cel mai greu mi-a fost să renunț la imaginea specialistului care trebuie să aibă mereu răspunsurile și să fac public faptul că nici eu nu sunt perfectă. Lucrez în psihonutriție, dar asta nu înseamnă că mănânc impecabil, că nu mă surprind muncind prea mult sau că nu aleg, uneori, o felie de prăjitură făcută de mine în locul unei salate.
Încă îmi este teamă că unii oameni și-ar putea pierde încrederea în mine dacă ar vedea toate preparatele pe care le gătesc acasă. Paradoxal, de când am început să vorbesc mai sincer despre propriile mele provocări, relația cu oamenii a devenit mai autentică. Am înțeles că ei nu caută perfecțiune. Caută un profesionist care trăiește în aceeași lume ca ei și care îi poate înțelege fără să-i judece.
Care este cel mai prost sfat pe care îl auzi în mod repetat în domeniul tău?
Cel mai prost sfat pe care îl aud este: „Ai nevoie de mai multă voință.” Îl consider periculos pentru că mută întreaga responsabilitate pe umerii celui care deja se simte vinovat. Dacă nu reușește, concluzia devine: „Nu sunt suficient de bun. Nu sunt în stare.”
În realitate, de cele mai multe ori problema nu este lipsa voinței. Este faptul că omul încearcă să facă schimbări importante într-un moment în care este epuizat, copleșit sau trăiește într-un stres continuu. Când sistemul tău nervos luptă pentru supraviețuire, ultimul lucru de care ai nevoie este cineva care să-ți spună că nu te străduiești suficient.
Schimbarea nu începe cu mai multă voință. Începe cu înțelegerea contextului, cu reglarea stresului și cu recâștigarea resurselor interioare.
„Și mai e un mit pe care l-aș dărâma cu aceeași ocazie: că trebuie să lupți cu comportamentele tale. Eu cred exact invers. Comportamentele nu sunt dușmanii noștri, sunt mesagerii care îți aduc un mesaj din profunzimea minții tale. Dacă înțelegi mesajul, orice schimbare devine posibilă.”
De ce: e mesajul tău de bază și nu apare nicăieri în Setul 1. Lipit de răspunsul despre voință, transformă un răspuns bun într-un mic manifest al întregii tale filozofii: nu lupți nici cu voința, nici cu comportamentele.
Când simți că ești blocată și nu poți înainta, care este primul lucru concret pe care îl faci în primele zece minute?
Îmi dau voie să mă opresc. Respir conștient câteva minute și ies la o plimbare scurtă. Dacă blocajul persistă și am mai mult de zece minute, spăl geamurile. Nu vasele, nu baia și nici nu aspir, pe acestea le urăsc cu pasiune. Dar geamurile au ceva terapeutic: mă obligă să mă concentrez pe o singură mișcare, pe claritate, iar când termin, parcă și mintea vede mai limpede.
Dacă cineva are 50 de lei și o zi liberă și vrea să iasă dintr-un blocaj, ce i-ai recomanda concret să facă?
Nici nu-i trebuie 50 de lei. Recomandarea mea este să iasă afară, să se plimbe fără niciun scop în oraș și să fie atent la detaliile clădirilor, ale ferestrelor, să-și lase mintea să creeze povești nescrise, apoi să reflecteze la ce a învățat sau a descoperit potrivit pentru situația lui.
Dacă vrea să-și cheltuie cei 50 de lei, să aleagă un preparat pe care nu l-a mai mâncat până atunci, să se lase condus în lumile gustului și ale texturilor și poate își găsește similarități cu blocajul lui.
Care este o carte, un concept sau o idee care ți-a schimbat fundamental modul în care lucrezi, creezi sau iei decizii?
Modelul Iceberg, pentru că înglobează tot ceea ce poate fi un om. Modelul mi-a schimbat complet felul în care mă privesc pe mine și privesc oamenii și deciziile lor. Ceea ce se vede la suprafață, comportamentele, reacțiile, alegerile, rezultatele, este doar vârful aisbergului. Adevărata schimbare începe atunci când ai curiozitatea să cobori sub suprafața apei și să înțelegi emoțiile, nevoile, valorile și convingerile care stau la baza lor. De atunci, nu mai încerc să schimb comportamente, nu pun etichete, ci caut să înțeleg omul.
Ce ai în telefonul tău, o aplicație, o notiță, un reminder, pe care l-ai recomanda oricui vrea să creeze mai constant?
Notițele telefonului, pentru că le folosesc ca pe o extensie a minții mele. Acolo aștern idei, întrebări, fraze auzite într-o conversație, observații despre oameni sau despre mine, calendarul evenimentelor. Oare ce nu am acolo?
În timp am învățat că inspirația nu vine natural când te așezi la birou să creezi, ci în cele mai neașteptate momente. Dacă nu o notez atunci, de cele mai multe ori îmi pierd ideea.
Dacă ar fi să recomanzi un singur creator, autor, gânditor sau mentor pe care îl urmărești activ în acest moment, cine ar fi?
Daniel Siegel. Îl urmăresc pentru că îmi amintește de fiecare dată că omul nu poate fi înțeles pe bucăți. Azi trăim într-o perioadă în care mulți oameni caută răspunsuri simple pentru probleme complexe, iar Siegel vorbește despre integrare: dintre minte și corp, dintre emoții și rațiune, dintre trecut și prezent. Exact această perspectivă mă inspiră și în felul în care lucrez cu oamenii, pentru că omul este mai mult decât comportamentul lui.
Care a fost cea mai grea decizie pe care ai luat-o în ultimii trei ani și cum ai luat-o?
Cea mai grea decizie nu a fost să aleg drumul către psihonutriție, ci să aleg, de fiecare dată, să continui. Au fost momente în care rezultatele au venit mai încet decât speram, iar tentația de a mă întoarce la un drum mai sigur a fost foarte reală și puternică. De fiecare dată, am luat decizia reamintindu-mi de ce am pornit pe acest drum. Am ales tot timpul să mă uit la impactul pe care îl aveam asupra oamenilor, nu doar la viteza cu care creștea proiectul meu sau contul din bancă.
Inginerul din mine calculează tot timpul riscurile și menține contul bancar în echilibru. Psihologul caută sensul pentru care să merg mai departe. Dar, în cele din urmă, idealistul este cel care mă convinge să fac pasul.
Care este cel mai contraintuitiv lucru pe care l-ai învățat despre curaj?
Poate că lumea s-ar gândi la teamă, la frici, fiind antonime cu curajul. E o întrebare provocatoare, care mi-a luat ceva timp să răspund. Pentru mine, răbdarea este cel mai contraintuitiv lucru raportat la curaj. Să ai răbdare și să nu acționezi instinctiv sau impulsiv atunci când crezi că ai toate resursele și nu ți-e frică. Să ai răbdare să-ți înțelegi fricile și temerile, pentru că acolo este locul ideal unde poți învăța ceva nou.
Pentru tine, ce înseamnă concret să mergi înainte fără garanții?
Poate părea dificil după ce antrenezi răbdarea, dar azi, pentru mine, să merg înainte fără garanții înseamnă să nu confund pregătirea cu amânarea. Învăț, mă documentez, mă pregătesc cât pot de bine. Când îmi dau seama că încep să caut încă o confirmare sau încă o certitudine, fac pasul. Am învățat că există un moment în care nu mai ai nevoie de informații noi, ci de încrederea că vei găsi soluții pe parcurs.
Această carte ajunge în mâinile cuiva care are ceva important de spus sau de făcut, dar tot găsește motive să amâne. Ce permisiune vrei să îi dai?
Îți dau permisiunea să experimentezi, pentru că niciodată (deși nu-mi place așa de mult acest cuvânt, dar aici este perfect) nu vei fi pregătit. Autoactualizarea este una dintre cele mai firești tendințe ale ființei umane. Ea începe în ziua în care alegi să faci primul pas, nu în ziua în care aștepți să dispară toate îndoielile.
Fă acum primul pas. Omul care poți deveni te va întâlni pe drum.
„Fă acum primul pas. Omul care poți deveni te va întâlni pe drum.”